Toti avem nevoie de prieteni..

Ieri am scris despre pantofi, si luandu-ma dupa parerile cititorilor (ma simt ca o scriitoare de best-seller-uri spunand asta :)) un astfel de post nu este deloc filosofic.

Asa ca astazi o sa incerc sa conturez ceva mai profund. In principiu, mi-as dori sa gasesc un raspuns la intrebarea de ce se indeparteaza oamenii de noi ? Si de ce egoismul primeaza in cele mai multe din aceste cazuri ?

Cu timpul, am invatat ca este foarte greu sa iti faci prieteni. Nu, nu sa socializezi, ci sa creezi si sa pastrezi legaturi, sa castigi si sa oferi incredere, sa faci parte din viata cuiva sau sa primesti pe cineva in viata ta. Ce este si mai greu insa, este sa iti pastrezi prietenii.

Suntem tentati adesea sa renuntam cu usurinta la persoane importante din viata noastra, persoane care ne-au fost alaturi si care isi doresc sa fie in continuare alaturi de noi, doar pentru ca apare cineva care cel putin temporar (si uneori doar iluzoriu) ne ofera mai mult comfort, sau mai mult din ceea ce avem impresia ca urmarim sau ne dorim. Renuntam cu usurinta la prieteni, la familie, la obiceiuri personale, la tot ceea ce reprezentam, in speranta ca vom deveni mai buni. Nu acel tip de « bun ». Nu mai intelepti, mai siguri pe noi, mai aproape de idealuri pe care ni le-am propus candva. Mai buni in incercarea de a crea o imagine (falsa) in ochii persoanelor (de cele mai multe ori de sex opus) pe care le dorim langa noi. Atunci intervine ruptura.

Atunci incepem sa renuntam putin cate putin, la tot ceea ce inseamna « eu ». Nu mai acceptam pareri, opinii, sfaturi, suntem convinsi ca deciziile pe care le luam sunt cele mai bune si ca nu mai avem nevoie de ceilalti. Dar nu sunt si nu este asa.

Nu voi mai vorbi la plural, ci din experienta proprie. Am renuntat si eu candva la « eu ». Nu as putea spune daca a meritat sau nu, ceea ce pot spune cu certitudine este ca a durat ceva timp sa ma adun, sa ma regasesc si sa ma cunosc pe mine insumi dupa ce am depasit acea perioada. Am renuntat la prietenele mele de atunci (inca imi e dor de Fulga, Cata, Andreea si Lori, si de echipa pe care o faceam impreuna). Am renuntat la dorintele mele, pentru ca nu corespundeau cu cele ale persoanei de langa mine. Am renuntat la timp pretios alaturi de familia mea. Si m-am grabit, in tot ceea ce am facut. Am facut alegeri pripite, unele chiar nepotrivite. Si am invatat o lectie, lectie pe care nu toata lumea o stie, o accepta, sau isi doreste sa o invete.

De ce m-am indepartat de toti cei dragi si mi-am creat orizontul in jurul unei singure persoane ? Nu cred ca stiu sa raspund la intrebarea asta. Poate ca eram doar la inceput de drum, lipsita de orice fel de experienta si lovita de ziduri inalte pe care nu credeam ca le pot trece. Sau poate ca mi-am dorit (constient sau inconstient sa fac asta). Poate fiecare in adancul lui este un pic masochist si ii place sa sufere, iar eu nu am fost exceptie de la regula. Poate ca am considerat ca mai mult decat aveam atunci nu pot obtine, si deci m-am oprit sa mai caut altceva si m-am rezumat la putinul pe care il aveam. Poate…

As mai face-o acum ? Nu. Sunt altii care fac asta tot timpul ? Da, sunt. Isi dau seama de asta ? Asta este partea trista. Probabil ca da, isi dau seama, si probabil ca o fac constient.. si egoist. Probabil se gandesc ca daca au intalnit o persoana care pare/este « wow » se pot lipsi de toti ceilalti, sau ii pot pastra doar pentru momentele in care au nevoie de ei, asa, ca varianta de rezerva. Dar nu este deloc adevarat. Pana si cei mai apropiati prieteni se satura sa tot fie dati la o parte, exclusi din viata noastra, sau considerati a fi cei care nu se supara niciodata.. Toti avem limite, impuse de noi sau de ceilalti. Si toate au un sfarsit daca nu suntem atenti, daca nu valorificam momentele petrecute impreuna, daca nu echilibram balanta pentru a ne bucura de toate persoanele dragi in egala masura si mai ales.. daca nu ne putem hotari ce ne dorim. De la noi, de la ceilalti, de la viata.