Idei

Mi-au revenit ideile sau mai bine zis am facut un inventar al lucrurilor pe care le-am învățat eu de-a lungul timpului, o inspiratie inocenta data de Paler.

Eu am învățat ca in fiecare dintre noi sunt rani invizibile ochiului, dar care dor mai tare decat orice rana vizibila si insângerată, ca sunt răni care oricât am încerca sa le vindecam si bandajam, reușesc in timp sa ne faca sa simțim o suferință inimaginabila, o suferință care merita sa oprească timpul in loc. Si cu lacrimi in ochii ne obișnuim cu ea, strângem din dinți o ascundem intr-un colt si speram sa ne lase in pace o vreme.Revine mereu si nu ne face mai puternici ci doar ne umanizează si mai mult...

Eu am invata ca dragostea are mii de forme si culori si e veșnic surprinzatoare si ca nu te rănește niciodată ci te face fericit. Dragostea schimba oamenii in lumina, nu intuneric...si ca ea reușește sa se modeleze vieții de zi cu zi si te face sa mergi inainte...Dragostea nu are termen de valabilitate...dureaza atata timp cat e dragoste ! Uneori se termina, dar nu lasa in urma ei durere ci un drum nou...

Eu am învățat ca prietenia e o ramura a familiei, ca nu tinde către perfecțiune, dar care te face sa crezi in tine. Nu face minuni, dar te face sa visezi cu ochii deschiși, si in câteva secunde poți sa ajungi dintr-un colt al altuia al lumii, iar toate problemele tale par rezolvate. Prietenia e acolo, fără sa fie...

Eu am învățat ca nu știm sa iertam asa cum pretindem, ca e mai usor sa reprosam, sa uram, sa ingnoram..

Eu am învățat ca trecutul este o fantoma, in care vrem sau nu sa credem, dar care ne urmareste si vegheaza gandurile intr-o maniera de neinteles.

Am învățat ca mai am atât de multe de învățat...

Toti avem nevoie de prieteni..

Ieri am scris despre pantofi, si luandu-ma dupa parerile cititorilor (ma simt ca o scriitoare de best-seller-uri spunand asta :)) un astfel de post nu este deloc filosofic.

Asa ca astazi o sa incerc sa conturez ceva mai profund. In principiu, mi-as dori sa gasesc un raspuns la intrebarea de ce se indeparteaza oamenii de noi ? Si de ce egoismul primeaza in cele mai multe din aceste cazuri ?

Cu timpul, am invatat ca este foarte greu sa iti faci prieteni. Nu, nu sa socializezi, ci sa creezi si sa pastrezi legaturi, sa castigi si sa oferi incredere, sa faci parte din viata cuiva sau sa primesti pe cineva in viata ta. Ce este si mai greu insa, este sa iti pastrezi prietenii.

Suntem tentati adesea sa renuntam cu usurinta la persoane importante din viata noastra, persoane care ne-au fost alaturi si care isi doresc sa fie in continuare alaturi de noi, doar pentru ca apare cineva care cel putin temporar (si uneori doar iluzoriu) ne ofera mai mult comfort, sau mai mult din ceea ce avem impresia ca urmarim sau ne dorim. Renuntam cu usurinta la prieteni, la familie, la obiceiuri personale, la tot ceea ce reprezentam, in speranta ca vom deveni mai buni. Nu acel tip de « bun ». Nu mai intelepti, mai siguri pe noi, mai aproape de idealuri pe care ni le-am propus candva. Mai buni in incercarea de a crea o imagine (falsa) in ochii persoanelor (de cele mai multe ori de sex opus) pe care le dorim langa noi. Atunci intervine ruptura.

Atunci incepem sa renuntam putin cate putin, la tot ceea ce inseamna « eu ». Nu mai acceptam pareri, opinii, sfaturi, suntem convinsi ca deciziile pe care le luam sunt cele mai bune si ca nu mai avem nevoie de ceilalti. Dar nu sunt si nu este asa.

Nu voi mai vorbi la plural, ci din experienta proprie. Am renuntat si eu candva la « eu ». Nu as putea spune daca a meritat sau nu, ceea ce pot spune cu certitudine este ca a durat ceva timp sa ma adun, sa ma regasesc si sa ma cunosc pe mine insumi dupa ce am depasit acea perioada. Am renuntat la prietenele mele de atunci (inca imi e dor de Fulga, Cata, Andreea si Lori, si de echipa pe care o faceam impreuna). Am renuntat la dorintele mele, pentru ca nu corespundeau cu cele ale persoanei de langa mine. Am renuntat la timp pretios alaturi de familia mea. Si m-am grabit, in tot ceea ce am facut. Am facut alegeri pripite, unele chiar nepotrivite. Si am invatat o lectie, lectie pe care nu toata lumea o stie, o accepta, sau isi doreste sa o invete.

De ce m-am indepartat de toti cei dragi si mi-am creat orizontul in jurul unei singure persoane ? Nu cred ca stiu sa raspund la intrebarea asta. Poate ca eram doar la inceput de drum, lipsita de orice fel de experienta si lovita de ziduri inalte pe care nu credeam ca le pot trece. Sau poate ca mi-am dorit (constient sau inconstient sa fac asta). Poate fiecare in adancul lui este un pic masochist si ii place sa sufere, iar eu nu am fost exceptie de la regula. Poate ca am considerat ca mai mult decat aveam atunci nu pot obtine, si deci m-am oprit sa mai caut altceva si m-am rezumat la putinul pe care il aveam. Poate…

As mai face-o acum ? Nu. Sunt altii care fac asta tot timpul ? Da, sunt. Isi dau seama de asta ? Asta este partea trista. Probabil ca da, isi dau seama, si probabil ca o fac constient.. si egoist. Probabil se gandesc ca daca au intalnit o persoana care pare/este « wow » se pot lipsi de toti ceilalti, sau ii pot pastra doar pentru momentele in care au nevoie de ei, asa, ca varianta de rezerva. Dar nu este deloc adevarat. Pana si cei mai apropiati prieteni se satura sa tot fie dati la o parte, exclusi din viata noastra, sau considerati a fi cei care nu se supara niciodata.. Toti avem limite, impuse de noi sau de ceilalti. Si toate au un sfarsit daca nu suntem atenti, daca nu valorificam momentele petrecute impreuna, daca nu echilibram balanta pentru a ne bucura de toate persoanele dragi in egala masura si mai ales.. daca nu ne putem hotari ce ne dorim. De la noi, de la ceilalti, de la viata.

Femeile.. si fericirea

Ce le face pe femei fericite? Eh, nu as putea sa generalizez, dar stiu ce ma face din cand in cand pe mine fericita, la fel si pe cateva dintre dragele mele prietene. Colectiile !!!
Ce colectii? De pantofi logic, ca doar nu colectionam barbati. De pantofi, rochii, bijuterii.. accesorii...
Un barbat (sau acele femei care cauta fericirea absoluta - dar nu o gasesc niciodata) s-ar putea intreba probabil, cat de mult sa te bucuri ca ai o pereche noua de pantofi? Si cum reusesc acei pantofi (care la urma urmei sunt doar un obiect simplu si uzual) sa iti aduca fericirea? Pai, in principiu, odata incaltata cu ei, iti dau o stare de bine. Poate si incredere in tine. Te fac sa te simti frumoasa. Si cel mai important, achizitionarea lor necesita de cele mai multe ori sa iti petreci timp cu persoane dragi, ceea ce este de nepretuit. Ca sa fiu mai convingatoare, am aflat ca aparent exista si oameni care studiaza efectul pe care pantofii il au asupra femeilor : "Dopamina se elibereaza in creier, producand o stare de bine similara cu luarea unui drog", spune Martin Lindstrom, expert de branding pentru Fortune 100 Companies si autor al cartii "Buyology: Truth and Lies About What We Buy". "Dopamina creste pana in momentul in care predai cardul vanzatoarei." Pe urma regreti un pic, dar trece repede.
La fel si cu rochiile. Iar o rochie bine aleasa are ca efect, pe langa punerea ta in valoare, si atragerea atentiei celor din jur. Unii barbati retin dungi, altii buline. Altii apreciaza un decolteu generos, sau o lungime.. potrivita a rochiei. Potrivita pentru a permite o imagine cat mai placuta retinei :)) .
Ce sa faci cu atatea perechi de cercei? Ce sa zic.. niciodata nu ai prea multi cercei :))). Ii alegi in functie de ocazie, tinuta, dispozitie. Unii te inveselesc, atii iti dau o nota de eleganta.
Sunt fericita totusi ca nu simt nevoia sa colectionez si genti :)) Ar fi deja foarte costisitor.
In plus, mai colectionez si pixuri. Nu, nu sunt o ciudata. Doar.. deosebita :)).

As putea sa par superficiala (sunt sigura ca vor fi cativa cititori care vor crede asta) sau materialista. Din punctul meu de vedere, nu sunt nici una, nici alta. Pot la fel de bine sa traiesc fara sa imi cumpar lucruri noi, dar in aceeasi masura ma pot bucura de ele ca un copil de o jucarie noua. In plus, pantofii si celelalte lucruri mi le cumpar singura, deci materialismul nu prea intra in ecuatie.

Ca femeie, nu cred ca e greu sa fii fericita (sau cel putin multumita). Macar putin, macar din cand in cand. Ca barbat, nu e bine sa ii reprosezi unei femei ca petrece prea mult timp la cumparaturi sau ca isi cumpara prea multe lucruri. Doar vreti sa fim fericite nu?

Jurnal de calatorie. Destinatie : Balchik

Voi trece direct la subiect. Asa ca voi recunoaste ca, precum orice om care greseste, am plecat la drum cu o impresie gresita despre ce aveam sa gasim odata ajunsi la destinatie. Ce-i drept, au contribuit si altii la aceasta idee generala. Dar am fost placut surprinsa ca m-am inselat.
In primul rand, Balchik este o destinatie pe care o recomand cu incredere oricui. Nu va inchipuiti ca am plecat cu bilete, rezervare la hotel sau cea mai mica idee cum va fi drumul. Vazusem doar o harta, intr-o noapte tarziu (prietenii stiu de ce) si nici macar nu eram convinsa ca plecam, dar ca vom ajunge pana acolo. De fapt, dupa 2 ore si jumatate de stat in vama, am zis ca ne oprim in cea mai apropiata statiune. Si ne-am oprit. Si am mai mers putin cate putin pana cand am zis ca trebuie sa mergem pana la capat, nu "trebuia sa scapam din vedere obiectivul". Am umblat hai hui prin Bulgaria, am luat statiunile la rand una cate una, dar ultima a meritat drumul.
Peisajul este de-a dreptul superb, apa era limpede ca lacrima, iar oamenii au fost mai mult decat primitori. Cu noi, strainii, ceea ce la noi nu se intampla des. Majoritatea cunosc cuvinte in romana (meniurile restaurantelor sunt si in romana), deci poti purta o conversatie lejera, fie ea chiar si despre mancare. Daca nu stiu romana, stiu cate putin dintr-o gama larga de alte limbi. Am intalnit un domn care ne-a ajutat sa cautam cazare si ne-a vorbit in engleza, germana, romana.. si cred ca mai stia cateva boabe de alte limbi :)).
Preturile sunt acceptabile, de la un hotel simplu pana la cel de 4 stele, mancarea este foarte bine gatita si mai ales proaspata (midiile sunt la mare cautare, atat de mare incat trebuie sa pandesti momentul sa le comanzi) iar servirea este impecabila.
Statiunea este intr-adevar plina de romani, dar acei romani civilizati.

Pe scurt, daca va doriti o vacanta linistita, departe de stres, aglomeratie si nesimtire.. luati o harta si urmati drumul pana acolo.

Nu exista cale de mijloc...

...ci doar extreme. Poate ca e adevarat, bărbații si femeile nu au fost făcuți pentru a fi fericiți împreună. Dar chiar si asa, încercăm, ne zbatem, facem compromisuri, închidem ochii si ne imaginam ca suntem fericiți. De ce? Din iubire de cele mai multe ori. Din iubirea aia oarba si de neînțeles pentru cei din jur. Din iubirea aia care ne prostește si care ne face mai mult rău decât bine. Din iubirea aia care ne rănește in mod evident si deși ne doare fiecare părticică a corpului si deși suntem secați de atâta durere spunem totuși cu zâmbetul pe buze ca suntem fericiți...De ce ? Nu știu....

Poate ca bărbații si femeile ar trebui sa fie înainte de orice liberi, apoi liberi împreună si după poate vor reuși sa fie fericiți.Fericirea înseamnă sa fi liber, indiferent dacă ești într-o relație indiferent dacă esti singur. O iubire constrânsă de împrejurări si piperata cu compromisuri nu are nimic de-a face cu fericirea pentru ca e departe de a fi libera...Si cu toate astea fugim de libertate ca de dracu', ne agățăm de orice sau oricine altcineva care nu suntem noi, ne punem masca de mulțumire si defilam zilnic ca si cum totul merge bine. Si în plus ii punem și lui altcineva o masca pentru a obține tabloul perfect. Pentru ca noua ne place sa alegem după perfecțiune, care habar nu avem ce e !!! Dar ne placem sa o avem ! Pentru ca perfecțiunea, nu pune întrebări si despre ea nu vorbește nimeni, ea mulțumește pe toată lumea din simplu motiv ca nu exista ! In schimb lucrurile care ne fac fericiți  într-un mod greu de explicat, nemulțumesc pe toată lumea...a fi liber nemulțumește pe toată lumea.

Asa ca...nu exista cale de mijloc si cu riscul de a nemulțumii lumea...fi liber si fericit, e mai important si mai sănătos decât orice masca frumos colorata pe care ești obligat sa o porți. Nu exista cale de mijloc nici intre femei si bărbați , suntem diferiți, dar atunci când cel pe care il iubești spune prostii iar pe tine totuși te face sa razi si nu te face sa fi stânjenit înseamnă ca e iubire...iubirea aia libera, fără compromisuri si fericita....