Ma voi tine de cuvant. Scriu azi, pentru ca vreau sa povestesc ceva. E o poveste simpla, a unui om simplu, pe care il apreciez mai mult decat pe oricine altcineva. E o poveste fara nume, fara timp, fara spatiu. Sunt doar fapte.
E vorba un baietel. Nascut intr-o familie modesta, la tara. Era al doilea fiu al familiei (fratele mai mare cu 4 ani). Si-a petrecut copilaria ca un copil zglobiu, facand nazdravanii de tot felul : fugea des de acasa sa se duca la pescuit (pasiune pe care o are si acum , cam dupa 40 de ani).Nu stiu daca si prindea ceva, dar sigur se distra copios. Timpul cu baietii si-l petrecea la silozul de grau, unde sareau in grau ca in apa. Nu a scapat niciunul fara o mana rupta, nasul stramb, glezna sucita. Fura cirese ca Nica a lui Ion Creanga. Se bucura de copilarie.
Apoi a crescut un pic. A trebuit sa creasca. Era un copil mai mare. Dar trebuia sa devina adult. Tatal bolnav, i-a parasit. Mama vaduva, nu avea cum sa ii intretina pe amandoi. Asa ca au plecat.. unul la liceu, celalalt in armata. S-a trezit intr-un oras strain, stand la o gazda pe care nu o cunostea. A fost condus de mama pana acolo, dar a trebuit sa o insoteasca inapoi la gara. Mama a plecat. Copilul a ramas singur in strada, in orasul nimanui. Venit dintr-un satuc, ajuns intr-un oras mare. Nu cunostea strazi, oameni, locuri. Nu cunostea nimic. Liceul nu era de fapt liceu. Era scoala post liceala. Ziua muncea ca sa isi poate plati caminul, masa, cartile si caietele, sa isi ajute mama. Seara se ducea la cursuri. Iar noaptea citea si invata. De placere..
A crescut. Are familie, are copii. Dar cum la omul sarac nici boii nu trag, ghinionul i-a fost companion oriunde s-ar fi dus. Sanatatea nu l-a ajutat. Probleme, de tot felul. Acum, mai grave. A cazut de multe ori dar de fiecare data s-a ridicat.
Nu a primit niciun ajutor.. din partea nimanui. S-a descurcat tot timpul singur. Si a ajuns om mare. Nu.. nu acel tip de « mare ». Nu are averi, nu are functii , nu are faima. Dar are mai mult de atat. Are caracter, principii si cultura. Are o familie care il adora. Si il admira. Pentru ceea ce este. Pentru ca a razbit, cu greu. Pentru ca si-a dorit sa schimbe ceva. Si pentru ca a reusit. In viata mea, si a celor care il cunosc. Are puterea sa uneasca oameni si sa ii imbuneze. Are puterea sa iti puna zambete pe buze. Are puterea sa iti lumineze zile la rand. El nu stie. Dar eu o stiu. Si o sa fie mereu acolo langa mine. Ma va astepta mereu cu ochii plini de lumina si iubire. Acei ochi verzi.. Acel zambet placut. Acea voce puternica si impunatoare. Acel om pe care il iubesc.
M-am nascut norocoasa. De asta sunt sigura. Putini il cunosc, dar probabil multi si-ar dori sa o faca. Putini ma cunosc, dar multi stiu despre cine am povestit. Si ar mai fi multe de spus. Dar.. alta data.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu